Scrisoare de dragoste

   Candva eram departe si am invatat ca fuga salveaza si te invata, dar ca tot timpul va fi un moment al intoarcerii. Un moment in care trenul va cobori in aceeasi gara aparent luminoasa, de tavanul careia atarna flori rosii ce impanzesc parfumul lor mai ales noaptea, aceeasi gara mucegaita sub podelele noi schimbate de muncitori vitregi…

Aceeasi gara pe al carei panou se suprapun destinatii, mereu alte destinatii, dupa care alergi, in urma carora te impiedici, fara un bilet luat dinainte, fara un bilet sigur, fara sa ai certitudinea locatiei, fara nimic.
Doar pleci, te arunci de scara unui tren si fiecare sunet al sau iti sopteste ceva, te astepta cumva si te masoara cumva, te grabeste sau te urmareste, te lasa sa stai in siguranta sub camera video de pe hol care urmareste fumatorii, te cucereste si te chinuie.
Astazi, de astazi, nu imi mai pasa.
De astazi plec si nu mai vreau, nu te mai vreau, nu mai pot, nu mai e loc; nicaieri nu mai e loc; nici macar pentru sufletul meu in sufletul meu.
De astazi nu mai am suflet si ce va fi, va fi!